Iata mai preiau un post de-ale domnului profesor Marian Tetiva de pe Dilema Veche (impreuna cu nota redactiei) din data de 8 februarie 2009. Nu am de gand sa comentez nimic, ca nu cumva sa (mai) fie interpretat gresit (off... ochelari de cal).
"În 1984/1985 a fost o iarnă cumplită: minus treizeci şi cinci de grade, cam peste tot în ţară, la noi la Bîrlad ştiu sigur că aşa a fost. Şi la Sinaia, unde mă dusesem într-o tabără de matematică (idiotul de mine: credeam pe atunci că, dacă o să învăţ şi o să muncesc, voi ajunge vreun "lucru mare"; luam premii pe la tot felul de concursuri, citeam mereu: credeam, în naivitatea mea, că asta va conta vreodată; credeam că va conta mîine şi n-a contat, credeam că va conta peste ani şi nu, n-a contat, vă rog să nu spuneţi că bat cîmpii, n-a contat niciodată). Cînd am venit de acolo am descoperit în casă vreo cinci grade (dar cu greu, se ascundeau şi ele pe unde puteau, de frig pesemne că se ascundeau). Ne temeam să nu îngheţe murdăriile de calorifere, căci, normal!, minunatul comunism (pe care unii şi acum atîta-l mai iubesc) hotărîse ("sistemul", atunci ca şi acum, ne tulbura vieţile: oamenii erau grozavi, doar "sistemul" era - este şi va fi - un nemernic) pentru noi: dacă tot e frig afară, de ce să fie cald în case? Nu mai bine (cum zicea servitorul lui Voltaire sau al lui Newton, depinde cine povesteşte), nu mai bine nu ne mai chinuim să facem focul că tot se face frig la loc? (Servitorul spunea: de ce să mai curăţ ghetele, dacă oricum se murdăresc iar? Şi Newton i-a spus: dar atunci de ce să mai mîncăm, dacă tot ni se face foame după aia? Dar cui îi pasă de ce spunea Newton?!) Zic, era tare frig în iarna aia, iar eu luam premii stupide la concursuri de matematică stupide, premii care aveau să nu folosească nimănui niciodată, în mod glorios. Cînd ne-am întors la şcoală (nu era nici strop, sau pic, sau cum să spun? de căldură centralizată!) apa îngheţa pe tablă, dacă erai aşa de prost încît să uzi buretele (ceea ce, în primul rînd, făcea să-ţi îngheţe mîinile). De prisos să spun că mi-au degerat mîinile în acea iarnă în "unităţile de învăţămînt" ale mîndrului Stat Român. Şi anul următor la fel, şi anul următor anului următor (la splendida Şcoală de Ofiţeri de Rezervă din Bacău) tot aşa. The same, pentru cititorii mai tineri. N-am fost singurul căruia i-au degerat mîinile trei ierni la rînd; unora le-au degerat şi picioarele, au prins doi în unu. De prisos să mai povestesc pentru cei care au trăit acele vremuri (şi ştiu prea bine), de prisos pentru cei de azi (care nu dau doi bănuţi pe aceste confesiuni - şi iar nu vorbesc în gol! le-am văzut "ironiile" - cred ei - pe net, ştiţi cum, taman cum aţi văzut dvs. la sfîrşitul filmului Examen).
Bine, şi acum vreo cinci ani s-a stricat într-o zi centrala. Centrala de la şcoală s-a stricat şi n-a fost căldurică vreo trei ore. S-a făcut frig în şcoală, obviously (vedeţi ce engleză stăpînesc?), s-au făcut vreo cincisprezece grade: le vedeai săltînd vesele pretutindeni şi zicînd: e cald, e cald! Totuşi, e cald.
Aş! Ha! (Alte interjecţii la tema asta nu mai ştiu, le-am pus pe toate ca elevii mei care-mi prezintă două soluţii ale unei probleme, s-o aleg eu pe aia bună.) Nu vă spun ce revoltaţi erau tinerii: cum? Se poate să stea ei în frig? Aşa că am oprit cursurile şi am mers acasă. Trei zile mai tîrziu am revenit la şcoală - numai după ce s-a remediat defecţiunea. Ce am vrut să spun cu asta? Ca de obicei, nimic. Înţelege fiecare ce vrea, iar dacă nu vrea sau nu poate, nu înţelege şi gata. Trăiască democraţia! (Sigur n-am vrut să spun că trebuie să stea copiii în frig la şcoală, asta nu. Dar se poate să fi vrut să spun eu ceva.)
Dar ce vreau eu de fapt să vă zic e că am fost, în sfîrşit, atacat. Sosise vremea: aşteptam de prea mult; iar visul mi s-a împlinit! Am fost atacat! Sau, cum zicea formaţia vocal-instrumentală Queen prin gura guristului său uimitor, Freddie Mercury, "it finally happened". Acum să ştiţi că e bine să se întîmple în sfîrşit: scapi de griji. Adică da (ca un vaccin): ştiai că trebuia să îl faci, şi, uite, chiar l-ai făcut: it finally happened.
Azi mi-au spart geamurile.
Acum doi ani "doar" mi-au rupt nişte scînduri din gard. Acum nişte alţi ani au strigat după mine pe stradă: "Tetiva! Integrală!" (remarcaţi, vă rog, că învăţaseră ceva de la mine, chiar dacă doar un cuvînt şi chiar dacă n-au învăţat să-l şi folosească adecvat; aşa am şi ştiut cine erau - şi voi şti mereu: nişte tineri de nădejde, care azi oferă patriei a lor sau a altora - diverse lucruri; îmi vine greu să cred că e şi ceva bun-simţ printre astea). Cu încă vreun an înainte, cînd tocmai mă mutasem la Marele Colegiu Naţional (unde, de altfel, fusesem şi elev, unul destul de prost, ce-i drept) alţi tineri promiţători au strigat tot aşa după mine: băi, matematică! Ochelarist împuţit! Asta înainte să mă cunoască; desigur, în semn de bun-venit. (Uite, de aia nu-i bine să porţi ochelari; sau să ai burtă; sau să nu porţi; sau să n-ai; sau să exişti.) Mersi, copii!
Şi acum, uite: chiar s-a întîmplat să-mi spargă geamurile! Au dat cu un pietroi de vreo juma de kil, a trecut pietroiul prin două geamuri consecutiv, nevastă-mea era acasă şi putea să fie zdravăn lovită (nici nu vreau să mă gîndesc), căci cu trei secunde înainte era acolo unde a căzut pietroiul. (Frumos pietroi, de altfel. Puternic şi demn. Şi mai cred că pietroiul era neamţ: unde i-au spus să se ducă - acolo s-a dus, n-a crîcnit, a făcut totul ca la carte. Bravo, pietroiule!) S-a umplut casa de sticlă ameninţătoare, strălucitor ameninţătoare sticlă, s-a umplut sufletul de spaime, s-a mai înfipt un semn în creieri; tot la adresa voastră, ştiţi voi cine sînteţi, am proferat injurii, da: am proferat injuriile pe care le meritaţi. Şi blestemele, poate vă liniştiţi vreodată, poate mai uitaţi de lăcomie, poate vă amintiţi şi de ce aţi fost puşi acolo unde aţi fost puşi. Era doar unul din douăzeci de fraţi pietroaie, cîte au aruncat asupra casei, ca la un veritabil bombardament. Borbandament, cum zicea un amic cînd eram mici. Da, asta a fost: mi-au "borbandat" casa. Cînd, evident, eu lipseam, dînd ei dovadă de un curaj nebun. Şi de o demnitate pe măsură. I-a văzut un vecin: erau vreo cinci puştani, unul şedea pe bordură şi fuma. O fi fost şeful sau o fi fost mai beat/drogat decît ceilalţi, habar n-am. Cum habar n-am dacă există vreo legătură între ei şi elevii mei, trecuţi, prezenţi sau viitori. Ştiu sigur că, dacă se poate întîmpla asta într-un oraş (chiar în centru), apoi oraşul ăla se cheamă oricum, numai civilizat nu. Mai ştiu că nu am făcut nimic nimănui chiar aşa încît să merit asemenea tratament sălbatic (soţia mea - cu atît mai puţin, băi, urangutanilor!). (Bine nu mă luaţi acum cu chestiile alea cum că toţi oamenii sînt vinovaţi etc. Le ştiu, şi ştiu că totul se întîmplă cu un rost, dar nu despre asta discutăm acum.) Şi mai ştiu că, încet-încet, ţara asta (care e şi a mea! surpriză! şi în care eu plătesc impozite, iar monstruleţii - sigur nu) s-a transformat într-o junglă în care însă mîndrii tigri şi superbii lei au lăsat locul la şefie unor creaturi parţial bizare, parţial ilare, parţial de coşmar, unor... nici hiene nu pot să le zic, că şi alea parcă-s simpatice prin comparaţie cu cei care fac legile care - aşa văd eu lucrurile - te fac să te temi mai degrabă dacă eşti cinstit, decît dacă eşti infractor. În casa ta să te temi! Hei! Mă aude careva? Că ne-aţi promis o anticorupţie de n-o s-o putem duce! Sau despre asta era vorba? Dacă la asta v-aţi referit, atunci v-a ieşit, bine de tot v-a ieşit. Dar şi nouă ne-a cam ajuns cuţitul la os, aşa că păzea!
Numai că ştiu: de fapt, nu mă aude nimeni. Iar mă vor citi vreo doi, mă vor aproba (sau poate nu), apoi totul va fi la fel. Ha! Ha! La fel, doar că mai rău. Din ce în ce mai rău şi gata, mă opresc aici că vă enervez şi pe dvs., mă enervez şi pe mine cu patetismul ăsta şi cu lipsa asta cronică de umor şi cu toate.
Şi-aşa am mai scris eu o chestie care trebuia să fie despre învăţămînt, dar n-are nici în clin, nici în mînecă cu sus-numitul. N-are, nu?
Marian TETIVA
Bîrlad
N. red: Nu ne enervează patetismul dvs., iar humorul nu vă lipseşte, ba chiar vă prisoseşte, după cum v-am mai comunicat. Nu dăm cu pietre, vă dăm un sfat: încercaţi să fiţi mai concis!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu