Două chestiuni arzătoare în învăţămîntul românesc

"...Ei bine, nu despre salarii e vorba. Nu. Eu vreau doar atît să spun: cum se tot laudă ei, mînca-i-ar tata de simpatici, cu cîte şi mai cîte au făcut pentru noi, pentru învăţămînt (prioritate naţională, bunii dascăli, bla-bla-bla), dar în tot acest timp (douăzeci de ani! – Dumas père, pardon) n-au putut (vrut?) să rezolve două chestiuni esenţiale: corupţia şi asigurarea unui program decent în şcoli. Să le luăm pe rînd. Toată lumea ştie că se fură în ţărişoară (deşi nimeni nu poate dovedi nimic). Eh! noi, profesorii (dascălii?!), precum Andreea de la PRO TV, ştim mai multe: ştim că şi în viitor se va fura la fel, dacă nu chiar şi mai şi. De unde ştim noi aşa o grozăvie? Păi, e simplu: noi îi creştem astfel pe oamenii de mîine, noi îi învăţăm furăcioşi de mici. Dovada! – veţi striga la unison, la unison şi cu un domn inspector cu care am vorbit eu în contradictoriu pe această temă cîndva (şi mai bine tăceam). Vreţi dovada, da? Nu vă ajunge clopotul lui Gauss, da? Bine...

Păi, hai să luăm un elev oarecare; cu mare probabilitate, tînărul – care abia se tîrăşte prin şcoală şi trece clasa exclusiv de milă, pilă sau silă – ia 9 la bacalaureat (observaţi cît de demonetizat, debusolat, demagnetizat a devenit acest examen, cîtă vreme toată lumea îi zice Bac – ce-i drept, cu literă mare). A! veniţi dvs. şi ziceţi: nu merita sărăcuţul aşa tratament în timpul şcolii, profesorul – care în acest context nu mai e dascăl – a avut ceva cu el, bietul copil ştia de 9, nu de 3! (Sau: ghinionul lui să facă cu Tetiva!) Dar vă zic drept: mergeţi şi îl întrebaţi: veţi constata că nu ştie fundamentele, că în doisprezece ani de studiu el n-a fost în stare să înveţe socotitul. (Că, dacă ştia socotitul, pînă şi Tetiva i-ar fi dat 5 – nu 9, ce-i drept.) Şi o să-mi spuneţi că a luat 9 pe bune? Atunci mai bine spuneţi-mi de-a dreptul că-s prost! (Cînd – se ştie – eu sclipesc de inteligenţă, cum sclipeşte-n soare multifaţetatul diamant.) Sau spuneţi-mi că nu ştiu ce vorbesc atîţia oameni care povestesc că, în schimbul unor plicuri, sacoşe, cercei, copilul a primit o notă mai mare decît merita; poate unii mint – dar parcă-s prea mulţi ca să mintă chiar toţi... Şi nu numai că problema asta nu s-a rezolvat, dar ea a devenit, vorba aia, mai complexă şi cu mai multe aspecte. La tezele naţionale ale ministrului de tristă amintire de anul trecut, al cărui nume nu-l mai amintesc (poate-l vom uita) toţi elevii au luat de la 7 în sus, iar elevi care abia promovează în mod cronic au avut 9 sau chiar 10! Apropo: dacă nu se elimină urgent aceste teze, vom deveni – clar! – un popor de idioţi care rînjesc la porcii de pe sîrmă – mă-nţelegeţi. Şi uite, iar fac o paranteză – dar nu mai pun semnul că, oricum, am paranteze în paranteze (uite-o pe prima: probabil aţi observat cîte paranteze folosesc cu neruşinare: asta mi se trage de la meserie, dorinţa de a explica şi apoi de a explica explicaţia – pînă pricepe toată lumea, mai ales eu); fac o paranteză să vă spun de note. Dacă răsfoiţi cataloagele din zilele noastre (ale învăţămîntului românesc modern şi contemporan), iute veţi observa că pline-s şcolile de june genii. Numai 9, 10, cîte-un 8, medii de la 9,20 în sus, mă rog, tot tacîmul. Şi undeva, timid, dar foaaaaaarte enervant – haţ de ţuţurug: apare cîte o rubrică murdară de toate notele: de la 2 la 10 (eu, de exemplu, pun de la 3 la 10). Acum, pe bune: chiar credeţi dvs., oameni inteligenţi, trecuţi prin şcoli, că se poate ca o clasă întreagă să aibă numai note de 10 (poate cîte-un 9) la o materie, oricare ar fi aceea? (Clopotul lui Gauss, cum ziceam.) Totuşi, noi ăştia, deţinătorii ruşinaţi ai rubricilor subversive din catalog, sîntem automat puşi la colţ. Dacă vine un inspector, el nu se leagă de cei care nu merg la ore, de exemplu (ăştia au activităţi extracurriculare – nu-i aşa că te doare limba să spui "activităţi extracurriculare", sau mîna, dacă scrii?), ci tot de răi ca Tetiva.

...Aceşti domni/doamne pretind că misiunea lor e de "îndrumare şi control", deci vin dînşii în şcoală şi mai întîi ne învaţă ce să facem, abia pe urmă ne controlează dacă am făcut. Pe mine, de exemplu, m-a îndrumat aşa: a venit, s-a uitat prin nişte cataloage şi a scris în procesul-verbal: cam multe note mici la teză la clasele X şi Y, la profesorii T şi G (o altă colegă). Apoi, normal, a plecat. Vedeţi dvs., totul era perfect în rest, numai chestia asta i-a dat de gîndit şi numai pe asta s-a simţit dînsul îndemnat s-o consemneze pentru eternitate. Nu ne-a adresat (mie sau colegei mele) nici măcar un cuvinţel, nu ne-a întrebat nimic despre acele note sau despre ce facem noi la clasă; că dacă ar fi întrebat, ar fi aflat că – sînt de acum ani buni de zile – nu mai dau nici o lucrare scrisă fără să fi făcut în ora anterioară nişte subiecte foaaarte asemănătoare cu cele ce vor fi la respectivul extemporal. De multe ori aproape identice. Judecaţi dvs. ce înseamnă note mici la o asemenea lucrare. (A! şi să nu credeţi că le dau probleme de olimpiadă – nu, se poate lua nota 8, 9, cu subiecte de rutină şi doar pentru 10 ar fi ceva puţin mai greu. Nici nu vreau să compar nivelul la care lucrăm – eu şi colegii mei – cu elevii, azi, cu cel de acum zece sau chiar cinci ani bunăoară. Nu încape comparaţie.) Îmi calc în picioare principiile dînd astfel de lucrări, cu neruşinare le calc, dar dacă asta se cere...
Elevul nostru, stăpînul nostru.
Cam asta-i situaţia notelor pe care le primesc (şi nu greşesc folosind acest cuvînt) elevii din învăţămîntul românesc modern şi contemporan – şi nu mă poate nimeni convinge că în spatele lor nu sînt sacoşe, gîşte, parfumuri scumpe, poloboace de vin, bani – pe scurt, corupţie. De fapt, nu totdeauna, da, aveţi dreptate: unii dau note mari chiar gratis pentru că asta-i scuteşte de responsabilitate şi muncă. Ştiţi cîte note mari se dau pe "referate" pur şi simplu furate de pe Internet (pentru care singurul efort al elevului este să le printeze, iar al profesorului – să le care de colo-colo)? Şi n-am zis nimic de "pregătirile" forţate (mai mult sau mai puţin) cu propriul profesor, în urma cărora nivelul de pregătire al elevului creşte brusc; în catalog. Mizerie. Cu care elevii se învaţă de mici (se şi laudă către colegii lor care nu fac asta, să ştiţi!); şi apoi ce să mai aşteptăm de la ei? Vom culege ce am semănat."

Marian Tetiva
15 decembrie 2008
Dilema veche

Ce-am invatat eu, un nimic in fata dumnealui? Nimic.
Macar sa-si deschida altii ochii. Ai mei sunt lipiti.