Ca o floare în luna
mai fluieră cerul dar
mâna nu cere când
iarba-ţi şopteşte
şi apa-ţi zâmbeşte doar
tu
mai poţi azi merge acolo
unde nu

Geo Iancu Călinescu

De ce-mi cant plansul?
De ce-mi bat fiinta
cu dragostea laolalta,
strigand in patura
undelor solare
Viata!

De ce-mi tremura respiratia,
intreaga mea speranta
la poalele clepsidrei
care inghite fara crutare
tot nisipul miscator
al marii?
De ce?... De ce?!

Încleştare, Geo Iancu Călinescu (Vitralii)

Geo Iancu Călinescu (15 februarie 1934 - 8 septembrie 2006), desi nascut in Ramnicul Valcea, a debutat pe scena teatrului "Victor Ion Popa", Barlad, considerandu-se un barladean pentru tot restul vietii sale.

Mircea Cartarescu - Fata cu sosete de diamant

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

Mircea Cartarescu - Era timpul florilor

cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei
iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit
şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi
până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă
îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte...

parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile
şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
şi până şi pensionarii cântarelor de precizie
şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit,
inamic.

lasă-ţi lumea ta uitată,
aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca,
converteşte-mă în ceva mai puţin dureros,
înveleşte-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar şi discret,
cauciucată zarază.

Mircea Cartarescu - In stilul lui Bacovia

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Mircea Cartarescu - Ciocnirea

intr-un târziu am încercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului
si am gasit fierul ruginit, plin de viermi;
am cautat surubelnita
si-am desfacut carcasa: de lita bobinelor
îsi prinsesera paianjenii pânza.

pe snurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat si sârma zdrelita
îsi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot,
am tras de el pâna am început sa apropii
metru cu metru cartierul tau de al meu
turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare
încalecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a ramas doar o muchie de lumina scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trageam de fir, si ca un sfânt indian facând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre militie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latina zâmbi; trageam de fir, încolacindu-l pe brat, si deodata
casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var
aparu cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile pleznira cu zgomot
iar noi ne-am trezit fata-n fata
si ne-am apropiat din ce în ce mai mult
pâna ne-am îmbratisat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne sira spinarii, arzând.

arzând cu troznete, ca dati cu benzina
arzând cu gheturi albastre, cu stalactite de fum
cu ceara sfârâitoare, cu seu orbitor
pâna cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din baie
si paianjenii si-au facut plase în cosul pieptului nostru.

E sânge şi plouă
mă doare - nu-s eu
cocoşul pe gard nu mai cântă
picioarele-mi triste
mă lasă la greu
fugind să se-ascundă

e ceaţă şi fum
nu plouă -
sunt lacrimi de jale
ramane un cântec
c-un vers ce răsună
"Urmeaz-a mea cale!"

eroul meu cântă
al vostru
munceşte
viaţa-mi descrie
o funcţie concavă...
Nimic nu-mi prieşte.

Umbră - de ce umbră
toţi trecători prin -această- lume
atât de trecători încât Pământul
doar umbra noastră o simte
doar umbra noastră o primeşte

mergem mereu spre Lumină
-deşi albul nu e pentru orişicine-
lăsând în urmă doar o umbră
trecând şi ea într-un sfârşit
şi-un miros de ţigară

şi-un miros greu de ţigară -
şi Pământul doar umbra noastră o primeşte.